Cand te-am vazut prima data, in troleu, eram doar o fata obisnuita, imbracata intr-o rochie de plaja verde , prea scurta pentru gusturile mele, iar parul ud si cret imi acopera o buna parte din fata intunecata .
Dar tu mi-ai privit ochii ca pe ceva divin. Iar eu nu te priveam pe tine, priveam suprafata perfecta, verde-albastruie, a unui lac din inima padurii. Nu am avut ocazia sa-ti spun ca doar intr-un astfel de loc ma simt ... eu .
Nu am avut ocazia sa-ti spun ca in ochii tai ma vedeam pe mine ,asa cum sunt, asa cum nu ma vede nimeni.
Din pura coincidenta , destinatia noastra era aceeasi. Tu ai coborat primul. Credeam ca nu te voi mai vedea niciodata. Dar tu ma asteptai acolo , drept, ca o statuie a unui soldat ce asteapta sa fie medaliat. Ma intreb ce impuls barbar si inconstient m-a facut sa nu ma opresc din drumul meu, sa merg inainte, dar sa privesc inapoi incontinuu.. chiar si cand nu te mai puteam zari.
Iar in ultima zi.. cand speranta se stinsese deja fara chinuri, fara remuscari , te-am intalnit. In acelasi loc.
Pana cand distanta dintre noi era destul de mica pentru a-ti contura perfect ochii , te-am considerat o persoana obisnuita ca toate celelalte. Dar erai tu , la dreapta unei domnisoare frumoase, prin porii careia se scurgea superficialitatea .
-Ala nu era.. ?
-Ba da. El era.
-Ce bun e ! [...]
Dar n-am sa te mai vad niciodata... Iar daca, peste un an sau doi, ma vei privi in acelasi troleu , ce ne va duce catre aceasi destinatie, eu voi fi uitat deja acel peisaj, atat de drag mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu