Frumoasa și bestia

Mă perindam printre copacii înalți iar zăpada scârțâia sub greutatea pașilor mei. Sunetul aripilor ce fâlfâiau agitate între ramuri prevestea apropierea unui pericol. Știam și fără să mă privesc în oglinda râului ce curgea în dreapta mea că eu eram motivul pentru care în jurul meu orice mișcare încremenea iar teama vibra în aer pe ritmul pulsurilor accelerate. Eu eram pericolul. Mi-am privit totuși reflecția și nu mi-am putut stăpâni un rânjet, scoțând la iveală caninii ascuțiți. Mi-am trecut lasciv limba peste fiecare dintre ei, așa cum fac de fiecare dată când îmi privesc prada în ochi. Analizam suprafața apei cu atenție, încercând să-mi imaginez ce ar putea vedea ceilalți în privirea mea. Întuneric și.. sete. Sete de ce? De sânge? De viață? De... Cine ar putea spune. Întunericul îmi acopere ființa ca un văl protector. Ce foc mistuia înăuntru nimeni nu putea ști. Și oricum, nimeni nu s-ar fi apropiat desul cât să poată privi atât de profund.
Am început să urlu amenințător la lună, în zadar însă. Nu-mi răspundea niciodată. Stătea închisă în carapacea ei, contemplând în tăcere nimicnicia ce o învăluia. Pe mine liniștea mă tulbura. Atât de mult încât mi se zburlea blana iar tâmplele începeau să-mi zvâcnească violent. Trebuia să o alung cumva. Așa că alergam, alergam fără nicio țintă printre copacii înalți iar zăpada scârțâia sub greutatea pașilor mei. Sunetul aripilor ce fâlfâiau agitate între ramuri prevestea apropierea unui pericol. Știam că eu sunt pericolul. De aceea m-am oprit brusc și aproape am derapat într-un buștean căzut la pământ când mă pregăteam să-l sar și am văzut, cu coada ochiului, două mâini duse în grabă la gură pentru a înăbuși un țipăt. Am văzut cum ochii deja prea mari îi ieșeau din orbite privind cu spaimă, iar mai apoi cu o diavolească curiozitate care mă făcu chiar și pe mine să mă îndoiesc de întunericul și profunzimea propriei priviri. Mi-am dezvelit colții urmând același ritual, trecând cu limba peste fiecare dintre ei, așa cum fac de fiecare dată când îmi privesc prada. Așteptam momentul în care ar fi luat-o la fugă. Acela era momentul care îmi îngheța simțurile, lăsând loc unui singur instinct, aceluia de vânător cu sânge rece. Dar ea nu fugea și nici nu dădea semne că o va face. Îmi susținea privirea iar sângele meu curgea, curgea fierbinte prin vene mânat de o dorință mai puternică decât mine. Semnul de vânător sub care mă născusem se estompa în timp ce un alt val de fierbințeală îmi străbătea pieptul. Iar ea nu fugea... Mă privea nemișcată expirând un aer dens care mă amețea. Parcă știa că nu am s-o atac și se folosea de asta ca să privească și mai adânc. Trecuse deja de întunericul ce eșuase în a mă proteja iar acum încerca să deslușească setea pe care mi-o citea în fiecare por.
Simțeam nevoia să fug, să mă îndepărtez de ea. Vânătorul devenise vânat, iar verdele crud al ochilor ei îmi tăia mai adânc în carne decât ar fi putut-o face colții mei. Prin maxilarul încleștat am lăsat să spargă liniștea un mârâit care ar fi făcut pe oricine să tresară. Mârâitul a devenit un urlet când buzele ei i-au dezvelit dinții arcuindu-se într-un rânjet. Copila asta își privea demonul în ochi zâmbind iar tot ce puteam eu să fac era să-i cânt în strună. Și am urlat până când întreaga pădure a putut simți durerea ce se ascundea de fapt în spatele măștii pe care o afișam. Și întreaga pădure mi-a înțeles în sfârșit setea, în timp ce mă îndrăgosteam de ea. Iar ea continua să-mi zâmbească, de parcă știa. Pentru că sufletul ei bântuit de umbre reușise să parcurgă drumul până la al meu, iar ceea ce văzuse înăuntru o făcu să-și dorească să rămână. Și a rămas.

Călătorie

  Cei care își îndreaptă necontenit privirile spre zenit sunt cei care uită să mai coboare printre muritori. Sufletele lor plutesc deasupra norilor, țintind spre stele. Trupurile lor rămân la sol, cu tălpile ancorate în pământ, ca să nu se piardă în mulțime, făcând reîntoarcerea sufletelor acasă imposibilă. Multe sunt cele care, rămase fără adăpost, rămân blocate în acel spațiu atemporal, privind neputincioase în sus, către stelele de neatins, și în jos, către trupurile pustiite, ca niște carcase goale. De aceea, majoritatea celor care se avântă spre acele meleaguri, își poartă trupurile cât mai departe de aglomerație și cât mai aproape de natura care le protejează. În schimb, acestea îi vor deveni hrană și sursă de viață odată ce vor fi abandonate de sufletele care-și vor fi găsit drumul spre stele.

Îngeri decăzuți

Lacrimile îi curgeau șiroaie pe chipul angelic și un zâmbet murdar îi înflorise în colțul gurii, pe care el nu-l mai văzuse la nimeni, deși îl căuta de o viață. Întreaga ei ființă tremura spasmodic în brațele lui, și deși trupurile lor se contopeau perfect, el încă o mai trăgea mai aproape de el, în înercarea naivă și disperată de a deveni unul și același cu femeia pe care o ținea strâns în brațe. Timpul se oprise în loc încă de la primul sărut - umed și languros și încărcat de dorință, urmărind linia maxilarului cu mușcături jucăușe, șoptindu-i la ureche cuvintele pe care ea aștepta de atât timp să le audă, țâșnind printre dinții încleștați, făcându-i mintea să alunece tot mai adânc în întuneric, până când tot ceea ce-i înconjura se scufundase într-un întuneric dens. Și în timp ce se pierdea în brațele lui, toată un geamăt și un suflu, cu picioarele puternic încolăcite în jurul lui, prădătoarea devenise vânat. Sub șuvoiul de șoapte fierbinți și sărutări, puterea ei se topea, făcând loc unei slăbiciuni dulci, ce pornea din adâncul ființei pe care el i-o inunda posesiv, devenind tot mai copleșitoare. Unghiile ei lungi și ascuțite, de un roșu  putred, gustau din carnea lui, trasându-i cărări adânci pe umerii lați din care se scurgeau firișoare subțiri de sânge, făcându-i spatele să se arcuiască și să o pătrundă mai adânc, cu capul lăsat pe spate și gemete înfundate, aerul părăsindu-i plămânii. Nu mai avea nevoie de aer. Se hrănea cu ființa ei ce o părăsea cu fiecare suflare, fiecare atingere, fiecare penetrare din ce în ce mai agresivă, mai flămândă, mai nesătulă - de parcă o viață nu le-ar fi fost de ajuns să-și împărtășească sentimentele; de parcă viața i-ar fi putut despărți în orice clipă și lipsa căldurii celuilalt i-ar fi putut răpune.Ea nu-și putea aminti viața înainte de acel moment, când fără niciun avertisment, el i-a pătruns sub piele și și-a făcut culcuș în pieptul ei. Iar acum, când îi curgea prin sânge, simțea cum orice urmă de luciditate se stingea, făcând loc unui val sfâșietor de plăcere, care îi indudă fiecare por și o lăsă fără suflare, în timp ce inima îi bătea frenetic iar spiritul o părăsi în totalitate, hoinărind pe meleaguri întunecate, luminate de lacrimile care îi ardeau obrajii. Călăuzită de vocea al cărei ecou răzbătea până în străfundul ființei sale, își găsi drumul înapoi în brațele lui, cu același zâmbet murdar în colțul gurii și forțe proaspete. Acum era rândul ei să-l poarte spre euforie, încețoșându-i mintea cu sărutările ei lipicioase și făcându-i spiritul să se despartă de trupul asudat, îndreptându-se cu pași repezi spre tărâmul dintre lumi, unde universul vibrează.

Refren singurătate

Friguri cumplite mă încercau și niciun foc nu ar fi reușit să-mi reaprindă torța din piept. Se stinsese pe vecie. Ploi reci dădură năvală și-mi inundaseră ființa până în măduva oaselor. Pereții camerei scufundată în întuneric erau calzi, dar nu și cei ai inimii mele. Noaptea m-a învăluit în privirea ei de gheață și mi-a adormit simțurile, făcându-și culcuș în mintea-mi insomniacă. Nu mai simt nicio durere, doar prezența iminentă a golului ce mă înconjoară și mă pătrunde, scurgându-se prin întuneric și încolăcindu-se în jurul torței pe care nu o mai pot aprinde. Nu-mi pot izgoni noaptea din suflet.
În liniște și întuneric, lacrimile nu mai curg de teama de a da viață oricărui sentiment, asistând în același timp la moartea sa, căci ce poate supraviețui în bezna singurătății? Nici măcar umbra a ceea ce simțeam odată. Nici măcar umbra a ceea ce eram odată - un suflet flămând de viață și dornic de iubire. Acum sunt doar un suflet rătăcit, fără casă, fără doruri, fără speranță.
Tot ce mi-a mai rămas sunt visele. Visez și azi ca-n prima zi. E singurul lucru care-mi mai face inima să bată și mintea să hoinărească.
Dar nu mai visez iubire. Nici nu mă mai hrănesc cu ea. Sunt nedemnă. Tot ce mai vreau e un suflet care să mă privească în ochi și să-mi citească sufletul. Un suflet care să-mi înțeleagă întunericul și să-l râvnească, care să mă țină de mână în timp ce străbatem noaptea, fiecare înfruntându-și singur calea. Un suflet rece ca mine, și nu unul cald ca mine cel demult apus. Nu vreau să mai fac îngeri să decadă. Nu vreau să le sting torțele din teama că lumina lor ar scoate la iveală umbrele din sufletul meu. Lumina lor pură m-ar împiedica să mai văd stelele, iar fără ele, nu aș mai putea visa.
Prefer să mă adâncesc în neant cu un demon care nu mai are nimic de pierdut. Unul care să-mi caute goliciunea trupului și a sufletului și să danseze pe aceeași melodie a tăcerii pe care mi-o fredonează noaptea. Un demon care doar în întuneric poate fi el. Un demon ca mine.

Serenitate

Am știut mereu, încă dinainte de a mă naște pe acest pământ, că-n diversitatea întinderii sale monumentale îmi va lua o viața de om să găsesc un mic loc pe care să îl pot numi al meu. Sau poate chiar mai mult. 20 de ani mai târziu, sunt încă într-o continuă căutare care îmi golește plămânii de aer și inima de căldură. Curând se va preface în piatră și se va contopi cu poteca rece de la care pașii mei nu cutează a se îndepărta prea mult. Din când în când, poposesc ca o reptilă în câte un luminiș pentru a-mi stimula sângele să-și continue curgerea. Alteori mai dau peste ceea ce pare a aduce cu acasă și mă arunc cu toată ființa în brațele sale. Mereu mi-am imaginat că acasă e în brațele altei persoane. Niciodată însă nu m-am regăsit acolo, oricât de mult timp aș fi investit. Poate acasă nu e o persoană, ci doar un loc ? Atunci de ce patru pereți nu reușesc să îmi aline frigurile singurătății?
De fapt, fiecare dintre noi duce această luptă de-a lungul unei vieți lumești. Unii biruiesc încă din primii ani de viață, alții mor rătăciți, fără a-și fi găsit vreodată liniștea. Alții trăiesc îmbătați de mirajul unui acasă care nu le-a aparținut însă niciodată. Eu încă mai caut...
Sunt un suflet bătrân. Am mai trăit multe vieți și nu toate au fost împlinite. Greșelile au fost nenumărate. Tot ce mi-a mai rămas sunt un puternic sentiment de nostalgie față de ceva ce nu am trăit în această viață, ci într-o alta, mai îndepărtată, și o forță nepământească de a sta dreaptă în fața valurilor ce îmi încetinesc călătoria și încearcă să mă abată de la drum.
Cine știe, poate dacă m-aș lăsa purtată de curenți aș ajunge într-un final la destinație. Poate chiar mai repede decât luptând contra destinului. Dar atunci aș pierde tot ce am învățat de-a lungul acestor vieți și aș fi doar un suflet gol ca o cochilie părăsită. Și cum m-aș mai putea regăsi în mulțimea de fețe ce se perindă în jurul meu?
Poate că am căutat fericirea în toate locurile inoportune. Poate ar fi trebuit să las cărarea în urmă și să îmi croiesc una nouă, fără a înceta să lupt cu forțele ce mă împing înspre nesimțire. Poate că acasă se află, așa cum spun înțelepții, în mine, iar eu nu am căutat suficient.
Poate dacă aș privi mai adânc, m-aș regăsi. Dar cu toții suntem speriați de ce se ascunde în întuneric. Copilul din mine nu are curajul să aprindă lumina. Are un drum prea lung și întunecat de străbătut. Copilul din mine se ascunde sub așternuturi și încă așteaptă să vină cineva și să-i alunge spaima. Dar nu vine nimeni.
Într-o zi, copilul din mine se va ridica, va păși șovăitor spre dulapul din piept și îl va deschide, cu sau fără lumină. Într-o zi, mă voi regăsi.
Într-o bună zi voi ajunge acasă.

Numai noi doi

 Imi scutura genele o ploaie de iarna ce-si face resimtita raceala tot mai navalnic in sufletul meu ratacitor. In cautarea ta, mi-am uitat pelerina si zambetul acasa, iar ploaia care va cadea nu va lasa nimic nepatat- nici chipul meu, nici amintirea ta. Nu cade furtuna, nici nu darama tot in cale. Se prelinge lent pe ferestrele inchise si pe pielea mea, gustand din savoarea carnii, in timp ce eu privesc inauntru. Apropierea nu face decat sa alimenteze sentimentul de singuratate insa. Tu te-ai inchis in propriul castel si ai devenit una cu lanturile ce te inconjoara- Rece. 

Se face tot mai frig...e dimineata. Nu mai am munitie. Cu bratele goale ma intorc invinsa spre intunericul ce va sa vina. Il imbratisez si ma las purtata in nestire. Poate undeva, intr-un alt spatiu si timp, intr-un alt vis, scris de o alta mana iesita de sub lanturi, vom fi din nou impreuna. Numai noi doi.

Chimie

  Un trup gol nu semnifică nimic în comparație cu un suflet secătuit. Când spațiul din mintea ta devine prea aglomerat iar gândurile se suprapun, se intersectează și se contopesc într-un nesfârșit circuit ce nu-ți oferă clipă de răgaz, substanța sufletului tău se dizolvă în neștire. Odată ce devi conștient de schimbările petrecute în interiorul tău , ești la fel de pustiit ca un deșert mongolez. Nu mai rămâne decât curentul rece ce-ți străbate întunericul accentuând absența a ceva ce cu puțin timp în urmă se afla acolo.
  Puțin câte puțin întreaga ta ființă încearcă o amorțeală vecină cu paralizia, și doar gândurile care te subjugă îți mai păstrează simțurile treze. Ești viu, fără îndoială, dar ceva în tine a murit într-un timp apus și realitatea devine o umbră a tot ceea ce credeai că ai fi cunoscut până atunci, pierzându-și esența. Timpul în sine devine o noțiune abstractă după care ai încetat să te mai ghidezi.
  Rămas fără un scop, un vis sau o mână de care să te ancorezi împotriva curentului, te adâncești într-o lume nouă, necunoscută celor din jur, o lume doar a ta pe care o poți distruge și o poți face să renască din cenușă, o lume în care tot ceea ce-ți poți imagina este real, iar tot ceea ce ți-ar putea provoca durere se află în captivitate în cealaltă lume pe care nu o mai percepi ca fiind cea reală.
  Nimic din exterior nu te mai poate atinge, iar în scurt timp devii prizonierul propriei tale minți. Trupul tău devine pluton de execuție. Începi să-ți faci rău doar pentru a-ți dovedi că nu simți nimic. Viciile vin sub diferite forme, ascuțite ca acul unei seringi , fie lucind în întuneric sub forma unei lame ascuțite. Îți poți vinde și trupul, pentru tine sentimentul e același - un gol imens cufundat în beznă, un abis în care pe zi ce trece te adâncești tot mai mult, fără a-i da însă de capăt. Te prăbușești la nesfârșit, și aștepți cu inima înghețată impactul.
  Dar dacă între timp un alt suflet îți pătrunde carnea și își revarsă lumina într-al tău? Până la urmă, tot ce ai nevoie e o mână de care să te ancorezi împotriva curentului...