Din interior

Imaginează-ţi o noapte  fără stele. În continuare încearcă să distingi o pată de cerneală prelingându-se peste întunericul infinit de deasupra ta. Nu poţi, cerul e prea negru. Mai departe, uită-te în jur. Eşti într-un câmp deschis , fără nici o sursă de lumină. Pe o distanţă de câteva sute de kilometrii, tot  ce poţi vedea e pământul contopindu-se cu cerul într-un întuneric nesfârşit, devenind una cu acesta. Cu întunericul ? Nu, cu cerul. Nu mai şti dacă ce simţi sub tălpile goale este iarba stropită cu rouă sau ai picioarele afundate într-o gârlă rece. Oare nu e cerul cel pe care păşeşti acum? Nu poţi contura nimic în jurul tău. Priveşte-ţi palmele. Nu poţi, e prea mult întuneric. Unde se termină coroana de degete şi începe vidul? Unde ţi se sfârşeşte sufletul şi se naşte infinitul ? Oare există o diferenţă? Aşa cum cerul pare unit cu pământul prin întuneric, tu pari legat cu funii unse cu smoală de întregul univers ce se desfăşoară în jurul tău. Începi să te întrebi dacă exişti cu adevărat sau eşti doar un gând purtat de vânt prin mlaştinile unui prezent imperceptibil sau al unui viitor inexistent. Dar simţi din plin răcoarea nopţii şi răceala unor sentimente demult îngropate în tine, ieşite acum la suprafaţă. E ca şi cum te-ai ciupi să vezi dacă e doar un vis. Defapt, chiar asta faci şi realitatea te loveşte numaidecât. Eşti real, eşti prezent poate la cea mai importantă lecţie dată până acum şi o acumulezi ca şi cum ar fi şi ultima, poarta de scăpare spre un alt univers.
Întunericul nu-ţi mai pare străin. Deşi nu vezi nimic, îţi simţi trupul ancorat de sol şi mintea zburdând pe cer, în timp ce sufletul se îndreaptă spre orizont, acolo unde cerul întâlneşte pământul şi devin una. Iar tu realizezi în sfârşit că universul nu se aşterne în jurul tău, ci înăuntrul tău. Ca o plapumă moale de zăpadă. Caută culcuş între coastele tale şi respiră pe ritmul inimii tale. Eşti una cu universul şi sunteţi legat pe vecie prin prezenţa întunericului în inimile voastre, singurul care poate face legătura între toate ce sunt sau nu sunt, între tot ce poţi vedea sau doar simţi. Eşti universul însuşi şi o poţi simţi prin toţi porii. De aici până la a găsi pacea interioară, mai e doar un pas. Şi anume, pasul de a te arunca în neantul din faţa ta şi de a-l accepta ca pe o parte din tine. Poate apoi vor curge lacrimi, sau poate sânge, dar în final, doar liniştea se va mai scurge din timpane peste obraji şi buze până în cutia din piept, unde universul respiră.