Liniştea

Liniştea e atât de frumoasă uneori... aproape paralizantă. N-ai face nimic să o întrerupi, nimic care să o supere şi să o facă să plece. Doar stai şi asculţi şi o simţi. O simţi căutând culcuş în tine. Te învăluie în aura ei de mister şi căldură. Nu există, dar o simţi pretutindeni. E ca o primă dragoste, uitată undeva în dulapul din piept, sau o nouă dragoste, ce păşeşte uşor, ca o felină, in sufletul tău. Nu poartă tocuri pentru a nu te zdruncina prea tare. Cu tălpile goale înconjoară alene camera şi calcă uşor pe podeaua de lemn a inimii tale, pătrunzând până în cele mai ascunse unghere. Simţi fluturii din stomac? Se zbat să iasă afară. Te chirceşti sub durerea dulce ce ţi-o provoacă prezenţa liniştii în mintea golită de orice vis, de orice trist.
Te scurgi în linişte ca sângele în vene şi soarele în noapte. Apusul ăsta de toamnă timpurie e pentru tine un ritual sacru, încărcat cu vibraţiile unei tăceri apăsătoare şi nuanţa sângerie a razelor ce-ţi pătrund fiinţa.
Ascultă. Ascultă liniştea şi lasă razele să se scurgă pe tricoul tău până ce soarele va dispărea şi noaptea-ţi va aduce înapoi în minte şi în suflet oile rătăcite, alungate de liniştea unui asfinţit de septembrie.
Şi-ţi vei dori atât de mult să fie din nou linişte în capul tău fragil şi niciun demon care să-ţi şoptească la ureche nimicurile lumii pământeşti. Şi-ţi vei dori să te fi stins odată cu liniştea şi razele soarelui într-un apus roşu aprins ca sângele ce-ţi poartă viaţa pe umerii rubinii. Îţi vei dori ca aceştia să-i cedeze iar întregul tău imperiu construit în optsprezece ani lumeşti să se prăbuşească la picioarele nopţii şi altar pe lună să-ţi ridice cei nemuritori, cei ce se regăsesc în lacrimile tale.
Şi vei căuta din nou liniştea...