Ea îl privea mută, din tocul uşii larg deschise, trântită cu zgomot de perete. Gâfâia, sprijinindu-se cu mâinile pe genunchi de parcă gravitaţia era prea puternică în acea cameră şi o trăgea în jos. Se întrebă preţ de o secundă dacă nu ar durea mai puţin să se prăbuşească şi să se lase înghiţită de întuneric în loc să inspire cu sete aerul acela închis şi rarefiat din interior.
Silueta din faţa sa era atât de impunătoare, încât nu-i îngăduia nici să clipească. Îl contempla cu teamă şi ochii-i scăpărau la vederea trupului său gol - dar nu a dorinţă şi nici măcar a curiozitate. Fiori reci îi frământau şira spinării şi şi-ar fi dorit să ţipe şi să fugă înapoi pe scările clădirii vechi până în stradă, unde să se poată pierde între fulgii de nea şi străzi lăuntrice.
Opriţi-l. Opriţi sunetul acela. Cineva să-l facă să înceteze!
Se zbătea între leşin şi încercarea de a rămâne raţională în acel carusel al groazei care se juca cu mintea ei. Se retrase într-un colţ al încăperii şi vomă violent, încercând să-şi potolească spasmele prin aceaşi metodă atât de familiară ei.
Cu unghiile lungi şi ascuţite pătrunzându-i prin piele şi alunecând în carne, reuşi să-şi stăpânească spaima. Stătea în genunchi, privind peretele gol din faţa sa, împroşcat de vomă şi sângele ţâşnind din braţul ei şi brusc privirea ei se goli, având ceva din întunecimea unor ape limpezi dar foarte adânci. Se ridică uşor şi începu să fredoneze o melodie pe care cineva, nu-şi amintea cine, i-o cânta în fiecare seară pentru a o adormi.
Nu făcu nimic pentru a opri sângele din a mai picura de pe umerii lui plini pe podeaua îmbâcsită. Continuă să fredoneze în timp ce-şi trecea mâinile prin părul lui şi îşi lipea trupul cald de-al său, simţindu-i răceala până în măduva oaselor. Îi făcea bine. Ca o compresă rece pe sufletul ei sfâşiat. Se culcă cuminte pe pieptul său şi continuă să murmure până adormi într-un final, lacrimile ei ţinând isonul picăturilor de sânge ce încă se mai scurgeau din trupul lui gol, la fel ca privirea ei.
Mi-ai promis că mă vei lua cu tine. Ultimul ei gând înainte de a adormi o făcu să zâmbească palid şi îşi cuibări trupul şi mai aproape de el. Avea nevoie de somn pentru cele ce vor urma. Avea nevoie de fiecare strop de viaţă ce i-a mai rămas în trup. Pentru a le putea scurge, până la ultimul. Nu avea de gând să-l lase să plece fără ea. Copilul lor nenăscut încă avea nevoie de un tată.
Astăzi, la ora trei şi un sfert, ştirile de pe un canal de televiziune au raportat sinuciderea unei femei însărcinate în apartamentul în care soţul ei, cu doar câteva ore în urmă, fusese ucis cu brutalitate de un fost coleg de facultate. Datorită faptului că cei doi erau de confesiuni diferite şi nu le era îngăduită înmormântarea în acelaşi cimitir, părinţii fetei au hotărât ca trupurile lor să fie incinerate, iar cenuşa împrăştiată pe mare.
A fost visul ei, spuse bătrâna femeie îndurerată. Să-şi petreacă sărbătorile de Crăciun la mare, toţi trei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu