Dualitate

Astazi o noua temere s-a sadit in mintea mea. S-a sadit? Nu. Mi-am sadit-o singura. Cum? Infruntand lumea , caci atunci cand te lovesti de realitatea ce te inconjoara, descoperi lucruri noi si automat, lucruri care te inspaimanta. Azi am descoperit inca o particica din mine.Si poate nu e un lucru ce ar trebui sa ma inspaimante, dar revelatia in sine mi-a facut inima sa bata cu putere si sa ma tem. De ce?Pentru ca nu ma cunosc. Pentru ca ma tem de mine, Penutru ca stiu ca nu ma voi cunoaste niciodata in totalitate. Pentru ca din cand in cand vo mai avea parte de astfel de momente, in care sufletul ridica putin cortina si ma lasa sa privesc inauntru , si ma descopar , descopar cate o farama din mine. Si asta ma sperie. Si totusi , stiu, stiu ca nu ma cunosc destul de bine inca. Stiu ca niciodata n-o voi face.
Si atunci de ce ma straduiesc sa te inteleg pe tine?De ce pierd noptile punandu-mi intrebari, inventand raspunsuri, scenarii , invocand momente apuse , incercand sa le sterg din memorie doar pentru a le mai savura gustul dulce-amarui inca o data, si-nca o data, traind aceasi placa , si in acelasi timp , traind una noua.
Nou si vechi in acelasi timp?Pare imposibil. Dar nu si acum, cand sunt atat de departe de realitate si in acelasi timp traind-o din plin prin visele mele. Dualitate. Suntem alcatuiti din 2  parti total opuse,  traind in trecut si in prezent in acelasi timp , inventand viitorul, incercand sa uitam o traire, ceea ce ne face automat sa o resimtim , ambitionandu-ne sa nu fim tristi, ceea ce ne aduce lacrimi in ochi. Suntem intorsi pe dos. Suntem generatia cu susul in jos , si totodata, cea mai aproape de adevar. Alb si negru. Yng si Yang.Nimic si infinit.

                                                                               ...

Daca pixul  e o arma, atunci ma inarmez pana in dinti si pornesc la lupta.Impotriva cui lupt? A mea. Caci azi am cunoscut o alta latura a mea . Si trebuie dezradacinata. Dar pixul nu taie in carne, si desi am incercat sa cuprind infinitul si sa-l inec in pasta , stiu ca maine va renaste ca pasarea phoenix. Caci si ea e infinita . De  ce incerc sa ma razbun pe infinit? Caci am realizat ca infinitul e o parte din mine. Ca si iubirea. Acum chiar cred asta : "Iubirea e infinita". Ori asta, ori cineva se joaca cu mintea mea atat cat sa ma faca sa cred ca  totul e din suflet. Dar eu nu cred in vrajitorii. Si totusi, port mereu ceva rosu pe mine. Sangele. Sa ma apar de cei ce vor sa ma lege . Si totusi, iata-ma aici, libera si in acelasi timp tinuta in lanturi. Dualitate, din nou. Ma simt  legata de amintirea lui. Asta sigur nu e mana unei tiganci spurcate cu cercei de aur si negi pe nas. E iubire. Si ma inspaimanta, intocmai din cauza puterii ei de a ma tine prizoniera. Vreau sa evadez.Azi am aflat ca  nu pot. Nu pot lupta contra universului.Nu pot lupta impotriva mea, caci in mine se ascunde universul. Caci infinitul e o parte din mine. Traieste in mine si se hraneste cu seva mea. Sunt un copac verde  intr-un desert pustiu. Si totusi nu mor . Dumnezeu mi-a scris pe cruce Infinit ca si cum ar fi ceva de care sa ma mandresc.
Dar unde-i bucuria, cand suntem doar eu si infinitul in acest spatiu si timp limitat. Limitat in interiorul meu. Suntem singuri, si desi ne avem unul pe celalalt, suntem separati. Caci el nu are curajul sa ma invite la joaca, iar eu n-am curajul sa-l invit sa paseasca in sufletul meu. Si totusi il simt , imi circula prin vene. Si nu pot evada. Nu-i pot largi granitele,cel putin. Si continua sa mi se scurga prin vene.
Credeam ca infinitul ma va salva. Ca va dura destul , ca se va intinde pe destul spatiu cat sa te pot reintalni la un moment dat. Ca timpul alocat suferintei nu mi se va mai parea asa lung. Dar nu s-a dilatat destul in timp. I-am gasit limitele , inauntrul meu. Si asta ma impedica sa ma eliberez, dar in acelasi timp ma impedica sa ajung la tine. Deci stagnez. Uneori am impresia ca parca-mi sopteste sa vin la tine. Dar eu m-am saturat sa-l ascult. Si continui sa stagnez.
Si ma straduiesc sa-l tai , cu compasul, sa-l astup cu pasta, sa-l inec in lacrimi .Dar ramane, ca o cicatrice pe cord. Si suntem doar noi doi , si dupa noi, nimicul.
Si ma simt atat de singura. Vreau sa fug de mine. Cum au fugit si altii. Au fugit si m-ai lasat singura, doar eu cu mine si cu infinitul care-mi violeaza fiinta. Vreau sa pot fugi si eu... Ma tem de mine. Daca imi fac rau?