Limbi si ceasuri

Nu vreau sa stiu de ce. Vreau doar sa stiu cat. Durerea pe care mi-o provoaca toate aceste episoade sangeroase ale existentei mele mizerabile le inghit ca pe un pumn de pastile , cu ochii stralucind hotarati si cu dintii inclestati. Nu ma preocupa motivul , caci am ajuns in acel punct in care nimic din ce ti se intampla nu te mai surprinde , nimic nu te mai face sa ridici ochii catre Cer si sa intrebi 'De ce?' , ci te multumesti sa-ti sugrumi lacrimile si sa astepti stana ce-o sa vina, fara sa realizezi ca momentul a trecut deja. Tu continui sa-l simti, sa-l derulezi inapoi , sa-l iei de la capat. Ca pe un film prost de scurtmetraj in care o viata intreaga se deruleaza in cateva secunde, si privesti aceleasi scene de zeci de ori in speranta ca vei gasi ceva, un mic detaliu pe care nu l-ai observat mai devreme si care ar putea sa-ti schimbe viata. Nu-mi pasa de ce ploua cand toti asteapta soarele, nu vreau sa aflu de ce oamenii sunt tristi chiar si atunci cand au motiv sa fie fericiti. Si zic motiv, caci uneori , e nevoie de o singura persoana , o singura intamplare , o singura vorba sau pur si simplu o idee , care sa te motiveze, care sa-ti rascoleasca interioarele si sa te intoarca pe dos . Sa te trezesti brusc ca o iei pe o alta cale, una de care te temeai inainte , sau , daca ai noroc, sa te faca sa dai un pas inapoi cand te aflii pe muchia prapastiei in care esti dispus sa te arunci, doar pentru cateva secunde de libertate.
Nu vreau sa stiu de ce scriu acum , de ce sunt prea plictisita sau poate prea scarbita ca sa ma intorc la frazele anterioare , sa le retusez. Poate tocmai din cauza scarbei pe care mi-o provoaca propriile trairi. Poate pentru ca realizez acum ca nu poti sa-ti retusezi sentimentele. Ca niste cuvinte pe care le scuipi si nu le mai poti lua inapoi , sentimentele nu se schimba intr-o fractiune de secunda. Se schimba in doua, trei, poate, in urma unei priviri, a unei mangaieri, al unui zambet , al unei ciocniri accidentale pe strada , cand scufundata in ganduri , privind in ochi asfaltul , te trezesti una cu el si nu stii ce te-a lovit. Dar nimic , acum, nimic nu poate interveni intre mine si propriul eu. Si singura cum sunt acum, ranita pana in strafunduri si inapoi, plangandu-mi de mila ca un copil speriat ce tocmai a aflat ca eroul sau nu e tocmai un erou, ca tatal sau nu e tocmai tata. Il doare, dar e inca prea mic ca sa intrebe 'de ce?' , sau poate pur si simplu prea speriat.
Si atunci se intreaba 'cat?'. Cat va mai dura pana cand va da plapuma la o parte si va spune ' A fost doar un vis' , sau, muscandu-si buza de jos, lasa in urma pervazul si lumea de afara, se intoarce catre mama sa si o intreaba 'cat mai dureaza jocul asta?' .... 'Nu-mi place, vreau sa se termine. Il vreau inapoi pe tati.'
Ca un copil ce inca sunt , sau poate ca un batran ce ajunge la o varsta intelectuala la care-si doreste sa uite tot ce a invatat si sa redevina copil , ma intreb, fara sa astept vreun raspuns : Cat?
Poate o secunda? Dar s-au scurs deja atatea decand iti vorbesc, si nu se intampla nimic. Nici o schimbare. Si ai crede ca , la un moment dat, te obisnuiesti cu ceva ce stagneaza destul de mult timp in viata ta. Arata-mi tu, atunci, om care sa se fi obisnuit cu durerea, atat cat sa n-o mai simta. Nu, prietene, durerea se amplifica, pana te aduce in pragul nebuniei, ori, daca esti unul dintre cei fericiti, o raza de soare va patrunde pe fereastra ta si-ti va strabate pielea si carnea pana va da de sange, facandu-l sa curga mai repede, facandu-ti inima sa bata mai frenetic, aruncandu-ti pe obraz un sarut ca o cascada de flori si bang ! viata ia o intorsatura pe care ai renuntat demult sa o mai astepti.
Dar asta vine doar la cei ce nu se mai intreaba. La cei destul de deceptionati sa nu-si doreasca nici macar moartea , sau la cei ce i-au trecut pragul deja. Oricare drum ai urma,  o sa simti cum iti ingheata retina odata cu sufletul, si se va face atat de frig, ca vei incepe sa delirezi. Si in furtuna ce se va da inauntrul tau, vei avea impresia ca zaresti o lumina, si te vei indrepta spre ea cu pasi lenti, ca inspre propria inmormantare - in acelasi timp, inviere, caci te va lovi atat de puternic, ca te vei trezi, aici, sau in partea cealalta.
Cat sa te macine aceleasi ganduri, acelasi venin scurs in venele tale de aceleasi personaje, prin aceleasi fapte, la fel de mediocre, care te vor face sa cazi la fel de patetic, in aceeasi balta colorata cu miros de benzina. Si mai important, cat sa mai urci aceleasi trepte, cat sa mai fugi de si spre acelasi demon, aceleasi minciuni - aceleasi promisiuni. Aceeasi teama, aceleasi bucurii. Nimic nou. Niciodata noi. Niciodata eu. Mereu tu, acelasi tu. Niciodata altul. Niciodata. Cat dureaza niciodata? Cat dureaza mereu? De ce s-a scurs deja acel 'mereu' in care ai fost cu mine? In cat timp se va scurge 'niciodata'?
Cum ai sa ma mai recunosti cu atatea cicatrici?
Cum sa ma mai recunosc cu atatea cicatrici?
Vom fi vreodata 'noi' ? Vei fi vreodata eul meu?


Nu mai sterg nimic, nu ma alina minciuna cum nu ma incanta adevarul.Nu ma alina timpul, cum nu ma incanta spatiul. E prea mare infinitul pentru o singura persoana. Si nu ma alina prezenta ta, cum nu ma incanta singuratatea. Sunt la rascruce de drumuri. Nu vad drumul. Nu-mi aud pasii. Incotro ma indrept? Cat de departe e capatul ? Unde se termina infinitul?