Colind

Ai ajuns la ultimul fum. Dar tu continui să priveşti absent pe fereastră, răsucind ţigarea pe degete şi fredonând un cântec jalnic ca cele din reclamele pentru Crăciun. În faţa ta perindă imagini abstracte ca detaliile dintr-un tablou , aici , o coapsă rumenă, aici, un braţ gol încolăcindu-se în jurul gâtului tău, o pereche de ochi reci privind prin tine, mai încolo un trup palid de fată răscolind podeaua , răscolindu-ţi ţie sufletul.
Te cutremuri ca de un fior şi încerci să-ţi stăpâneşti un ţipăt ce se transformă într-un geamăt surd. Întrega ta fiinţă răspunde chemărilor acelor imagini. Întinzi mâna încercând să prinzi ceva dincolo de perdeaua de fum , dar pumnul ţi se strânge în gol.
Nu mai e nimic acolo, eşti doar tu într-o  cameră încă animată de parfumul ei, ce-i accentuează absenţa. Iar ea, ea pluteşte undeva în bezna de afară, printre fulgi de nea şi oameni străini ei , căutând adăpost în braţele nopţii în care se adânceşte.
Scrumul se împrăştie pe hainele tale iar mucul de ţigară se stinge în mâna ta încordată. Ţi-ai fi dorit să poţi prelungi momentul , ţi-ai fi dorit să te pierzi în visarea dulce-amăruie o vreme mai îndelungată. Continui să te uiţi pe fereastră cu chiştocul în mână, de parcă n-ai fi observat cum s-a scurs timpul- încercând să  amâni plecarea, dorindu-ţi să rămâi, de parcă te-ai putea ascunde după puloverul croşetat cu regrete pe care l-ai tras peste pielea goală ce poartă încă urmele săruturilor ei umede, ce poartă urmele unghiilor ei ascuţite.
Dar trenul nu te aşteaptă. Lumea nu te aşteaptă. Timpul te înţeapă mai usturător decât au făcut-o cuvintele ei de adio. Timpul, timpul este un tată care nu iartă. Este un zeu, singurul zeu care-şi ia înapoi darul. Timpul nu-ţi oferă o a doua şansă. El trece peste tine ca o pală de vânt, şi te lasă în urmă.
Tu însă încă nu înţelegi că timpul nu se întoarce după tine. Nu înţelegi că ea nu se întoarce. Şi stai stană pe fotoliul mâncat de molii , devenind una cu el, sperând că uşa se va deschide şi înăuntru va păşi ea.
Din nou, aceeaşi imagine a chipului ei ursuz uitându-se mereu la ceas, pentru că ea ştia, ştia că trebuie să prindă trenul înainte ca lumea să o uite în patul lui. Dar el a rămas... Singur, în spatele reflectoarelor, privind mereu în ochi bucata de suflet de care ea s-a lepădat la plecare , strălucind fantasmagoric pe retina lui , împiedicându-l să facă cea mai mică mişcare spre propria salvare.
Zâmbeşti acum când în zgomotul furtunii de afară auzi parcă şoapta ei scurgându-se în sufletu-ţi frânt.
Eşti doar un om bolnav de amintirea unui om mort, înfruntând cea mai rece noapte de iarnă.