Niciodată n-am ştiut să apreciez o floare până în prima dimineaţă în care m-am trezit lângă ea.
Eu şi floarea mea avem o legătură mai puternică decât cea de sânge , eu şi floarea mea avem o legătură de apă, pentru că bem apă de la acelaşi izvor , în acelaşi timp.
De aceea, când ochii mei se decolorează de la prea multe lacrimi , şi petalele ei devin mai şterse , de aceea când sufletul îmi zâmbeşte şi sângele-mi clocoteşte aprins în vene, şi petalele ei cresc într-un roşu trandafiriu, până la cer şi înapoi, eclipsând stacojiul apusurilor de soare.
De aceea uneori, când mai uit de mine şi mă sting încet, şi petalele ei se ofilesc şi se strâng ca şi mine într-un corset dureros de strâns , în care mai sunt înghesuite şi dorurile mele, iar culoarea ei capătă o nunaţă de violet închis , ca asfixiată de suferinţele ce mă încearcă, eu rămânând acelaşi chip fragil şi pal de porţelan.
Eu şi floarea mea rămânem des singure, dar în doi, nici singurătatea nu are un gust atât de amar. Iar dragostea e dulce şi ne scurtură de la rădăcini până la petale , cele uscate căzând pe pervazul ferestrei ce ne ascunde de restul lumii , lăsând în urmă doar viaţă şi speranţă, răscolindu-ne pe interior.
Eu şi floarea mea suntem surori, pentru că bem apă din aceeaşi cană şi privim soarele de la aceeaşi fereastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu