Iubirea ca un boomerang

Nu mă iubesc. Adevărul e că nu m-am iubit niciodată, deşi m-am minţit singură cu regularitate. Acest fapt nu putea decât să mă împiedice să-i iubesc pe cei din jurul meu. Cel puţin, asta m-a învăţat societatea. Până când noaptea s-a îndurat de sufletul meu chinuit şi mi-a şoptit ceva.
Spunea că motivul pentru care nu mă iubesc e că toată dragostea mea am împărţit-o celorlalţi. Am oferit frânturi din mine tuturor celor care mi-au trecut pragul, fără să mă gândesc la consecinţe. I-am iubit necondiţionat, deşi m-am ascuns sub o mască implacabilă care rareori îmi trăda adevăratele sentimente. Aşa îşi protejează sufletul cei care au oferit atât de mult din el, încât aproape că nu le-a mai rămas nimic.
Mi-a spus că nu de iubire de sine are nevoie lumea . Că un suflet ce-şi urăşte trupul sau năravurile se va răscumpăra  prin iubirea ce o poartă altora. Însă un suflet care nu-şi împărtăşeşte iubirea cu alt suflet, ci o concentrează asupra sinelui, nu va fi niciodată unul împăcat.
Mi-a spus să închid ochii şi să o las să mă cuprindă. M-a întrebat dacă pot simţi dragostea ce mi-o poartă mama. Am răspuns afirmativ. Apoi m-a întrebat dacă pot simţi iubirea ce mi-o poartă tata. Şi am negat.
M-a întrebat dacă o iubesc. I-am răspuns că da. Mi-a mărturisit că şi ea mă iubeşte. Şi că, de fapt, ăsta e secretul. Iubirea ce o oferi e ca o rază de lumină. Se reflectă în sufletul celuilalt, întorcându-se în sufletul tău. Ca un boomerang. Ca un câine loial ce îţi aduce mingea. Ca jurămintele depuse în faţa altarului.
Când sufletul tău nu iubeşte altceva decât propria-i plăsmuire, e ca un castel feeric, cu ziduri înalte în jurul său şi un turn ca o colivie în care prinţesa e captivă, condamnată la secole de singurătate.