Omagiu

Noaptea era profundă și o simțea din plin lipindu-și buzele umede de pielea ei, trimițându-i fiori reci de-a lungul coloanei. Mușca din ea ca o fiară, dar asta-i făcea bine. În curând, frigul își făcuse culcuș în sufletul ei și îi mai alină rănile ce-o ardeau. Noaptea era elementul ei, o știa prea bine. Ar fi vrut să se poată bucura de seninătatea caldă a primei zi de primăvară, dar lumina îi întuneca privirea și cerul de un albastru nesfârșit părea că o apasă , țintuind-o la pământ.
Noaptea însă era altceva. Întunericul o ferea de ochii pătrunzători ai lumii și de propria reflexie în vitrine. Răceala umedă n-o deranja, fiind ca o compresă pe tâmplele fierbinți, străbătute de mii de gânduri. În întuneric și răceală își găsea liniștea, o liniște neîntreruptă decât de bătaia slabă a felinarelor. Doar astfel nu se mai simțea sufocată de proprii plămâni, iar respirația nu o mai deranja. Privind cerul luminat doar de perdeaua de stele, se simțea în siguranță. O învelea în mantia sa ca o mamă grijulie. Iar ea se elibera sub forma unor lacrimi mute, scântecele de durere dispărând în întunericul nopții.
Misterul o învăluia și-i ședea bine. Niciodată nu se considerase o fiică a soarelui. Îi era clar că nu aparținea acelei lumi. În lumea ei întunericul trona pe un pat alb de zăpadă iar la picioarele sale stătea ea, în ploaia de fulgi albi curgând alene, atingându-i trupul asudat și contopindu-se cu ea, înfiorând-o. Deși ochii ei au văzut prima oară lumina într-o zi de aprilie, ea și-a găsit refugiul într-o noapte de decembrie. Primăvara pălea în fața măreției iernii, iar inocența se zbătea spasmodic în ea, având mereu de ales între verdele mugurilor și albul câmpiilor. Dar verdele îi părea crud, la fel ca lumea din jur, în timp ce albul, în întuneriul nopții, părea o oază de speranță.
Și cu toate astea, i-ar fi înghețat demult ființa dacă n-ar fi ars eternă și inefabilă flacăra sufletului său.  Zâmbetul i-a împietrit, iar privirea trimitea des săgeți de gheață. Dar sufletul i-a rămas intact. Căci în ciuda întunericului din lăuntrul său, iubirea a prins rădăcini și a înflorit asemeni unui trandafir târziu, strălucind stacojiu în lumina fulgilor de zăpadă ce cădeau mereu peste.
Și-n timp ce trupul se afunda tot mai adânc în misterul ultimei nopți de iarnă, căutându-i alinarea, sufletul înflorea tot mai mult, luminând calea trupului în întuneric, păstrând lumina primei zile de primăvară.