Ultimatum

Un singur sunet înăbușit străbătea strada scufundată într-un val de ceață care făcea felinarele să se înfioare și să se stingă încet, lăsând loc  luminii palide a unei dimineți de iarnă. Era sunetul disperării care-i făcea degetele să tremure înfipte în tâmplele lăptoase și-i îngreuna respirația cu fiecare bătaie violentă a inimii. Stătea nemișcată, întinsă pe treptele verandei acoperite de zăpadă și privea nesățios spre poarta casei, așteptând încordată cel mai mic semn al apropierii lui. Nimic nu trăda însă vecinătatea unui alt suflet în orașul bolnav de ger și inimi înghețate adăpostite în spatele obloanelor. Trupul îi era încordat sub hainele subțiri și dinții încleștați în spatele buzelor pătate de vin. Adrenalina însă îi făcea sângele să fiarbă și să-i topească florile de gheață de pe retină în șiroaie de lacrimi. Părea sculptată în marmură în nemișcarea ei și aproape vedeai cum viața se scurgea din ea cu fiecare răsuflare. Brusc tresări și se înălță, privind în continuare spre poarta întredeschisă. Văzu cum în spatele ei se contura o siluetă și slobozi un strigăt ce ar fi sfâșiat sufletul oricărei făpturi. Desculță înaintă, în timp ce coastele păreau că-i vor străpunge pielea, lăsând loc inimii să pășească afară. Sufletul părea că i se revarsă prin toți porii, cu cât se apropia tot mai mult de silueta ascunsă în negură. Întreaga ei ființă părea că vrea să o părăsească pentru a se contopi cu a lui. Începu să alerge și un zâmbet animalic îi brăzdă chipul angelic, urmat de clinchetul metalic al râsetelor sale. Întinse o mână spre silueta de care o mai despărțea o singură răsuflare și-i sări în brațe, aterizând pe zăpada moale în care se afundă sticluța de morfină ce-i căzu din buzunar. Câteva ore mai târziu, în camera de spital luminată slab, primăvara înflori în pieptul ei și începu să-i pulseze în vene. Deschise ochii și le zâmbi fețelor obosite ce-i înconjurau patul, în timp ce cu mișcări lente își trecu mâinile pe sub corset, asigurându-se că cealaltă sticluță se afla încă acolo.
În seara asta nu avea să mai dea greș, își spunea. El nu va mai putea să o aștepte prea mult, căci Iadul nu așteaptă. Trebuia să-l urmeze cu orice preț.