Frumoasa și bestia

Mă perindam printre copacii înalți iar zăpada scârțâia sub greutatea pașilor mei. Sunetul aripilor ce fâlfâiau agitate între ramuri prevestea apropierea unui pericol. Știam și fără să mă privesc în oglinda râului ce curgea în dreapta mea că eu eram motivul pentru care în jurul meu orice mișcare încremenea iar teama vibra în aer pe ritmul pulsurilor accelerate. Eu eram pericolul. Mi-am privit totuși reflecția și nu mi-am putut stăpâni un rânjet, scoțând la iveală caninii ascuțiți. Mi-am trecut lasciv limba peste fiecare dintre ei, așa cum fac de fiecare dată când îmi privesc prada în ochi. Analizam suprafața apei cu atenție, încercând să-mi imaginez ce ar putea vedea ceilalți în privirea mea. Întuneric și.. sete. Sete de ce? De sânge? De viață? De... Cine ar putea spune. Întunericul îmi acopere ființa ca un văl protector. Ce foc mistuia înăuntru nimeni nu putea ști. Și oricum, nimeni nu s-ar fi apropiat desul cât să poată privi atât de profund.
Am început să urlu amenințător la lună, în zadar însă. Nu-mi răspundea niciodată. Stătea închisă în carapacea ei, contemplând în tăcere nimicnicia ce o învăluia. Pe mine liniștea mă tulbura. Atât de mult încât mi se zburlea blana iar tâmplele începeau să-mi zvâcnească violent. Trebuia să o alung cumva. Așa că alergam, alergam fără nicio țintă printre copacii înalți iar zăpada scârțâia sub greutatea pașilor mei. Sunetul aripilor ce fâlfâiau agitate între ramuri prevestea apropierea unui pericol. Știam că eu sunt pericolul. De aceea m-am oprit brusc și aproape am derapat într-un buștean căzut la pământ când mă pregăteam să-l sar și am văzut, cu coada ochiului, două mâini duse în grabă la gură pentru a înăbuși un țipăt. Am văzut cum ochii deja prea mari îi ieșeau din orbite privind cu spaimă, iar mai apoi cu o diavolească curiozitate care mă făcu chiar și pe mine să mă îndoiesc de întunericul și profunzimea propriei priviri. Mi-am dezvelit colții urmând același ritual, trecând cu limba peste fiecare dintre ei, așa cum fac de fiecare dată când îmi privesc prada. Așteptam momentul în care ar fi luat-o la fugă. Acela era momentul care îmi îngheța simțurile, lăsând loc unui singur instinct, aceluia de vânător cu sânge rece. Dar ea nu fugea și nici nu dădea semne că o va face. Îmi susținea privirea iar sângele meu curgea, curgea fierbinte prin vene mânat de o dorință mai puternică decât mine. Semnul de vânător sub care mă născusem se estompa în timp ce un alt val de fierbințeală îmi străbătea pieptul. Iar ea nu fugea... Mă privea nemișcată expirând un aer dens care mă amețea. Parcă știa că nu am s-o atac și se folosea de asta ca să privească și mai adânc. Trecuse deja de întunericul ce eșuase în a mă proteja iar acum încerca să deslușească setea pe care mi-o citea în fiecare por.
Simțeam nevoia să fug, să mă îndepărtez de ea. Vânătorul devenise vânat, iar verdele crud al ochilor ei îmi tăia mai adânc în carne decât ar fi putut-o face colții mei. Prin maxilarul încleștat am lăsat să spargă liniștea un mârâit care ar fi făcut pe oricine să tresară. Mârâitul a devenit un urlet când buzele ei i-au dezvelit dinții arcuindu-se într-un rânjet. Copila asta își privea demonul în ochi zâmbind iar tot ce puteam eu să fac era să-i cânt în strună. Și am urlat până când întreaga pădure a putut simți durerea ce se ascundea de fapt în spatele măștii pe care o afișam. Și întreaga pădure mi-a înțeles în sfârșit setea, în timp ce mă îndrăgosteam de ea. Iar ea continua să-mi zâmbească, de parcă știa. Pentru că sufletul ei bântuit de umbre reușise să parcurgă drumul până la al meu, iar ceea ce văzuse înăuntru o făcu să-și dorească să rămână. Și a rămas.