Cei care își îndreaptă necontenit privirile spre zenit sunt cei care uită să mai coboare printre muritori. Sufletele lor plutesc deasupra norilor, țintind spre stele. Trupurile lor rămân la sol, cu tălpile ancorate în pământ, ca să nu se piardă în mulțime, făcând reîntoarcerea sufletelor acasă imposibilă. Multe sunt cele care, rămase fără adăpost, rămân blocate în acel spațiu atemporal, privind neputincioase în sus, către stelele de neatins, și în jos, către trupurile pustiite, ca niște carcase goale. De aceea, majoritatea celor care se avântă spre acele meleaguri, își poartă trupurile cât mai departe de aglomerație și cât mai aproape de natura care le protejează. În schimb, acestea îi vor deveni hrană și sursă de viață odată ce vor fi abandonate de sufletele care-și vor fi găsit drumul spre stele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu