Poveşti

Stau pe bloc , iar cineva mă împinge. Nu opun rezistenţă , dar apoi îmi amintesc că nu ştiu să zbor. Eu nu am aripi pe care să mi le poţi frânge.
În căderea mea , văd oamenii trecând grăbiţi pe trotuarul ud , unii zâmbind , alţii scufundându-se în gândurile lor negre, fără ca cineva să ofere o oarecare importanţă căruciorului încărcat cu ghivece cu flori , ori bătrânicii sprijinită de cladirea de pe care zeii m-au suflat. Căruciorul mi-e ţinta, şi alunec destul de repede. Oare de ce sunt aşa multe lalele negre ? De ce nu-mi pot găsi sfârşitul înconjurată de trandafiri galbeni, cu lilieci albi în păr şi garofiţe în mânecile tricoului meu veşnic negru şi larg.
Mă voi putea revanşa faţă de nimfa bătrână- a cărei flori le voi distruge - de pe lumea cealaltă ? Dacă poveştile cu zâne sunt adevărate, atunci în fiecare floare trăieşte  una. Câte vieţi voi lua cu mine ?!
Încep să mă răsucesc , să mă agăţ de burlane ruginite  , antene , perdele ingalbenite de fum ale  geamurilor deschise şi reuşesc să-mi deviez căderea. În căderea mea , ceva se rupe .
Mă îndrept spre cine-ştie-ce , urcând nişte scări parcă nesfârşite , la braţ cu un băieţel la fel de speriat ca mine . Îmi poartă pică. I-am deviat drumul .
Oare cine spunea că orice acţiune a ta îşi lasă amprenta pe cel puţin o persoană ?...