Raze

Toată viaţa  a avut parte doar de piedici. Acum , când toate se prăbuşesc în jur , nici măcar unul din sufletele de care s-a îngrijit în trecut nu o mai privesc. E încă un copil , dar deja simte că nu mai are pentru ce să trăiască ,şi ar da 10 ani din viaţă pentru un gram de linişte . E tacută, căci s-a săturat să vorbească fără să fie auzită ,şi  nu plânge, căci şi-a otrăvit pământul de sub picioare cu atâtea lacrimi amare.
E fragilă. Până şi vântul o doare. Dar toţi o văd ca pe un scut de fier , impenetrabil . Poate ăsta e motivul pentru care ceilalţi au încercat de-a lungul timpului să pătrundă în inima ei aruncând cu pietre , şi nu cu şoapte dulci.
Ar vrea să existe în sfera vieţii ei măcar  o persoană căreia să-i poată vorbi . Dar probabil ar fi de prisos , îşi spune adesea, căci toată dragostea ei şi-a aruncat-o în braţele unei persoane care nu mai împarte demult acelaşi destin ca şi ea .
Cu toate astea, continuă să-i sprijine pe toţi ce-şi varsă sufletul în faţa ei, deşi ochii ei privesc în gol , de parcă ar căuta disperaţi în natura ce renaşte un motiv de care să se agaţe,să nu cadă în întunericul propriei minţi. O doare ignoranţa celorlalţi , iar spaţiile goale din biblioteca ei amplifică golul din stomac , şi nu foamea , nu lipsa unui tată , nu conflictele familiare şi atât de familiale şi nici oboseala cronică care-i apasă pe tâmple , căci ele sunt deja fumate, le-a tras în piept încă  decând făcea primii paşi în viaţă .
De câteva zile, o dată cu primele raze calde de soare , o vad în fiecare dimineaţă stând aplecată peste pervazul ferestrei, privindu-şi mâinile , de parcă nu şi le-ar mai recunoaşte . Seara, când cerul devine roşu aprins, priveşte fix spre soarele care apune , până când totul în jurul ei dispare şi tot trupul îi este scăldat de lumina puternică ,trandafirie.
Ieri dimineaţă însă, n-am mai văzut-o. Veni apoi seara,ce se derulă calm , lent , şi am aşteptat sub geamul ei pâna când au răsărit primele stele , şi mai târziu , când umbra nopţii mă ascundea de privirile trecătorilor , ca o mantie . Şi m-am simţit atât de singur , de parcă aş fi putut prinde rădăcini în acel loc întunecat fără să observe cineva , şi o căutam din priviri , dar nici una din ferestrele ei nu s-a deschis în noaptea aceea ...
Astazi port doliu . Mi s-a înegrit sufletul , ca şi cum  l-aş fi înecat în nicotină. De dimineaţă am stat o vreme împietrit în plină stradă şi am privit  către fereastra pe care ea nu va mai ieşi niciodata, urmând să fac parte din gloata ce o va conduce pe ultimul ei drum.
I-am întâlnit privirea , în treacăt , când o purtau pe umeri în patul de cristal . Mi-a zâmbit şi buzele ei s-au mişcat , dar fără a scoate un sunet, încercând să-mi şoptească ceva.
Mi-a spus să nu-i las să fure ce-i al ei de drept.
Mai târziu , l-am zărit pe el , impunător , purtând un frac negru şi o floare în piept. S-a aplecat peste sicriul ei şi i-a ascuns între şuviţele de păr un obiect mic , pe care mai apoi l-a zărit  şi sora ei mai mare . Se pregătea să-l ia când cineva s-a apropiat de dânsa pentru a-i prezenta condoleanţele cuvenite. Când s-a întors, obiectul dispăruse. Nimeni nu a observat când i l-am ascuns în sân .
 E seară iar , şi cerul e mai frumos ca niciodată. Dar nu mai ies pe fereastră, căci ştiu că n-o voi zări pe ea. Ca un prost, i-am îndeplinit ultima dorinţă, iar acum sunt blestemat să port în spate crucea de care s-a lepădat la intrarea în Rai .
Sunt un visator...