Paralizie

M-a pătruns noaptea până în sânge . Şi-a ridicat cortina şi m-a lăsat să-i privesc goliciunea.
Ţipătul sirenelor n-a reuşit să întreacă în intensitate mârâitul demonic ce s-a înălţat de undeva dinafara camerei mele , dar atât de aproape încât corpul meu a început să tremure pe ritmul vibraţiilor provocate de acesta. S-a stins în acelaşi timp cu restul sunetelor înconjurătoare şi m-am trezit scufundată într-o linişte intensă, atât de intimă că n-am reuşit să-mi mai ţin sentimentele în frâu.
E o lume tristă - un vers, un gând, o realitate ce mă obsedează. Vreau să mă ascund în întuneric , dar din întuneric, în liniştea asemănătoare celei ce învăluie cadavrele de pe un câmp de luptă , s-a aprins o văpaie de lumină ce se vroia moartă pentru totdeauna - ca şi cum ar încerca să mă trezească la realitate. E o lume tristă.
Dar sunt deja trează. Paralizată , căci am oprit timpul în loc , dar lucidă. Demonii îmi dau târcoale, dar n-au curajul să se apropie, căci nimic nu-mi poate zdruncina credinţa, nici măcar frica.
Sirenele cântă din nou.Paranoia începe să câştige teren în faţa calmului de odinioară. Nimic din ce stă ascuns în întuneric nu dispare la lumină , deci nimicul e ceea ce am acum - şi mă cuprinde iar sentimentul de singurătate.
Dar nu pot să nu mă consider norocoasă când mă cutremur la poveştile altora , fără să mă gândesc că poate şi alţii ar tremura ascultând povestea mea , şi poate s-ar simţi uşuraţi că nu sunt nevoiţi să poarte în spate o cruce atât de grea ca a mea. Dar cică Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce . Înseamnă că Dumnezeu ştie de ce sunt în stare , şi n-am nevoie de alt lucru să mă întărească , atâta timp cât gandul ăsta mă însoţeşte la tot pasul.
Şi totuşi există un lucru de care mă tem şi pe care mă tem să-l recunosc. Dar ţie ţi-l pot spune.
Mă tem că tot ceea ce-am zis aici reprezintă purul adevăr şi că mă am doar pe mine , în una din cele mai întunecate nopţi , fără stele , căci nu le pot zări de aici de jos.
Mă tem că tu nu eşti aici si că eu mă îngrijesc doar de o iluzie. Mă tem că amintirile sunt cele care dau viaţă fanteziei mele şi că prezentul e defapt unul fără de noi doi.
Mă tem că viitorul nu te ilustrează lângă mine, aşa cum ne dorim , că viaţa ne va lovi de prea multe ori şi că vom fi forţaţi să ne pierdem pe drumuri diferite.
Dar ştiu un singur chip care ar putea să forţeze fisura dintre noi , atât cât să se transforme în prăpastie , dar atâta timp cât ochii îi vor sta închişi , promite-mi o sută unu ani alături de tine. Şi-o să murim împreuna , cum de altfel o facem de atâtea ori...