Şi am aterizat aici. Adică nicăieri. Existam în acest spaţiu inexistent, simţeam că sunt o parte din neant. Deşi nu vedeam nimic, ca şi cum aş fi avut pleoapele închise , ştiam că acest nimic însemna defapt ceva. Că în spatele aparentei lipsă de viaţă se ascunde ceva atât de puternic, încât numai gândul îmi îngheţase sângele în vene. Care sânge ? Care vene? Eu nu mai eram om, am realizat asta în momentul în care nu mi-am mai găsit pieptul ca să-mi caut inima ce încetase să mai bată , cu braţele care lipseau , plângând cu ochii pe care nu-i mai aveam. Frica pornea direct din suflet. Întreaga mea fiinţă era compusă doar dintr-un suflet. Suficient totuşi cât să nu mă omogenizez cu vidul din jurul meu.
Conştiinţa izvora tot dintr-un colţ îndepărtat din... mine. Cu toate astea, ceva nu-mi lăsa gândul să zboare destul de departe , cât să pot înţelege unde mă aflam.
Până când decorul s-a schimbat. Doar eu am ramas aceeaşi fantasmă , împietrită în faţa imaginii ce înflorea în faţa mea , luând locul întunericului - în curând mi-am dorit ca acesta din urmă să nu se fi dat la o parte.
Gol. Erect. Capturat între două perechi de ochi albaştrii , lacomi , pradă apetitului acestora pentru viaţă. Desfrâu. Prea intim .Prea intim. Le şoptea vorbe dulci în timp ce îmi spurca numele. Ceva din mine s-a strâns ca într-un corset şi s-a spart în zeci de cioburi . O ploaie de scântei s-a stins sub mine. Am început să ard, pe dinăuntru. M-am simţit roasă de molii , sfâşiată de lei , otrăvită cu cianură , dematerializată în acid , dezmembrată ca o păpuşă.
Mă întrebam dacă ăsta mi-e Iadul. Am simţit că nu în momentul în care mi-am dat seama că nu asta era cea mai dureroasă imagine pe care aş fi putut să o am.
Iar scenariul s-a schimbat din nou.
Tot gol. Murdar. Legat. Plin de cicatrici , majoritatea proaspete. Sânge proaspăt.Sânge închegat. Crestat adânc de cuţite , uns cu ulei încins , călcând pe urzici , cu buzele cusute , cu ochii morţi , goi , cu pleoapele zimţate în locurile în care au fost smulse genele. Spini sub unghii. Căpuşe sub piele. Vene retezate. O gaură în cutia toracică. Lacrimi înegrite de pucioasă.
Am murit de atâtea ori, că n-a mai rămas din mine decât o fărâmă-speranţa. Speranţa că l-aş putea salva, dar de fiecare dată mă blocam între spini , mutilându-mă, mă intoxicam de la mirosurile din jur , mă muşcau câinii sau sfori invizibile mă trăgeau înapoi.
De fiecare dată mă rugam să fie ultima dată. Dar continuam să mor şi să mă trezesc în acelaşi loc , încercând din răsputeri să pătrund în spaţiul în care el era captiv. În zadar ,totuşi. Mi-a fost rostită sentinţa. Aveam să port aceaşi luptă o veşnicie , cu noi piedici, în timp ce durerea căpăta valori noi , amplificate, doar scopul rămânea acelaşi. Un coşmar ce nu avea să se termine niciodată. Deşi de fiecare dată când muream se rupea o parte din mine , nu părea că sufletul meu va fi consumat complet vreodată.
Şi atunci m-a lovit , ca un fulger. Ce mă înspăimânta pe mine cu adevărat. Cu ce gând nu mă puteam obişnui şi îl alungam mereu din minte - mă temeam că i-aş putea face pe cei dragi să sufere din cauza mea. Nu dureri fizice , nu alte atrocităţi. Mă temeam că le-aş putea întuneca sufletul. Şi ştiam care era cel mai eficient mijloc prin care ar fi fost posibil aşa ceva.
Moartea.
Aşa că m-am gândit preţ de o clipă la ce anume mi-ar putea provoca moartea şi i-ar face pe cei dragi să sufere şi să se simtă vinovaţi în acelaşi timp.
Decorul s-a schimbat iar.Aşa cum presupuneam , decorul urma să se schimbe o dată ce realizam ce ar putea însemna cu adevarat Iadul pentru mine.
Şi brusc m-am trezit într-un nesfârşit câmp acoperit de florile hăului , întinsă între valurile de verdeaţă , inspirându-le aroma şi privind în ochi cerul albastru care-mi zâmbi , de parcă tocmai aş fi jucat o farsă delicioasă. I-am zâmbit şi eu lui. Desigur,urmau să-mi apară imagini sfâşietoare cu familia mea strânsă laolaltă , plangându-mă şi mustrându-se că n-au fost acolo să mă împiedice. Moarte de supradoză.
Dar eu eram prea furată de gustul mentolat al florilor ca să mai pot simţi altceva, nici măcar compasiune. Şi a trecut ceva vreme decând mă aflu tot aici , la fel de ruptă de cele din jur ca la început.
Mă întreb cam cât timp va mai ţine şarada asta...Cât voi reuşi să-l mai păcălesc pe maestrul farselor? Cât va mai dura până când voi fi privată de anestezice, şi va trebui să ţin piept suferinţei celor dragi , ce va ricoşa din sufletele lor şi mă va lovi în plină figură?
Am căutat răspunsuri , şi tind să cred că o rază jucăuşă de lumină s-a strecurat afară pe poarta Raiului si m-a învăluit cu mantia sa protectoare , paralizându-mă pe jumătate , destul cât să nu observ Iadul ce se desfăşoară în jurul meu.
Poate că ăsta va fi un final fericit ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu