Hibernare

Era doar o copilă , cu obrajii rumeni , cu ochi de-un căprui atât de intens că n-aveai cum să n-o iubeşti. O privire şi erai a ei. Micul ei Imperiu era atât de strălucitor, şi totuşi  , n-a durat mult până când acesta i s-a prăbuşit pe umeri, şi a inhalat atâta praf că i s-a strâns stomacul , i-au pleznit plămânii şi ochii i-au plâns atât de mult că şi-au schimbat culoarea într-un verde toxic, mucegăit , ca şi sufletul său de altfel. I-a îmbătrânit sufletul de la atâta mucegai , dar nu destul cât să o înveţe să se ferească de hiene.
A trecut vremea ... s-a schimbat decorul.
Căldura din interiorul încăperii străine îi provoca fiori de plăcere pe şina  spinării , iar multitudinea de voci spărgea zgomotul ploii , şi după o perioadă atât de lungă de linişte şi răceală, credea că golul a fost umplut , şi simţea sub palme podeaua noii case , şi-i era destul cât să înţeleagă că nu e doar un vis. O vreme părea că-şi va reclădi Imperiul , mult mai grandios ca cel anterior , şi de data asta avea să fure încă un suflet ca să ajute la proces.
Cine ar fi crezut că cel pe care-l considea frate se va dovedi a fi duşman , că cel care o ajutase să-şi găsească drumul va fi cel care i-l va devia ... cine?

Pierduse deja un tată, urma să-şi piardă fratele. Urma să înţeleagă că dragostea nu e reciprocă. Urma să înţeleagă că nu e de ajuns să oferi ca să primeşti ,că unele persoane îşi pierd sufletul căzând pradă instinctelor carnale. Înţelesese deja că viaţa nu era ceea ce spera. O cicatrice proaspătă pe cord şi fata ştia deja că mai are multe de înfruntat.
În scurt timp durerea fizică devenise un junghi uşor de suportat. Cuvintele însă i-au sfâşiat pielea până au dat de sânge dulce şi au supt din el , lăsând-o aproape fără vlagă.
De vorbe s-a lovit tot restul vieţii. Uneori îşi dorea sa poată înlocui un Nu-mi mai pasă cu zece lovituri în plină figură. S-ar fi simţit mai bine . Demnitatea i-a fost furată de şerpii ce i-au intrat sub piele însetaţi de bunătate şi ultimul a reuşit să-i străpungă până şi carnea. Dar alunecase atât de uşor din braţele ei că brusc s-a simţit mai goală ca niciodată.
E mare acum, dar încă o copilă. Un suflet bătrân într-un trup fragil , condus de o minte naivă- acum de-abia se vede clar amprenta pe care viaţa şi-a lăsat-o asupra ei . Pare că va pierde lupta cu demonii ei curând , dar secretul îl va păstra probabil până când va fi prea târziu. Oricum n-o va salva nimeni... Rupturile s-au produs demult, şi peste ele au crescut boboci de ură şi prin pori îi ies spini ascuţiţi care-i rănesc pe cei ce se apropie prea tare de ea.

Ar vrea să-şi poată iubi mama ,dar mama ei e moartă deja. Ar vrea să o poată numi mamă, dar mamă i-a fost alta . Ar vrea să-şi poată ajuta mama, dar nu se poate ajuta nici macar pe sine însăşi.
Vreau la mama. Îţi spun asta printre lacrimi , strâng din molari , îmi fug degetele pe taste , vezi copilul din mine? Mă vezi?Mă simţi? Ce simţi când îmi priveşti goliciunea?
Unde e tati? Mi-a promis că va avea grijă de mine. Mi-a promis că nu mă va lăsa să mai fiu copila naivă , că mă va opri înainte de supradoză şi că-mi va arăta lumina . Mi-a promis că mă va ţine de mână până la final. Mi-a promis că voi deveni femeia  care , copilă fiind , mi-am jurat să devin, dar m-am lăsat încurcată de o mână de fobii. M-am pierdut în întuneric.
Azi parcă nimic nu mai e real , şi tind să mă adâncesc în hibernare.. Şi nu ştiu când mă voi mai trezi.
Unde-mi întârzii ? Răspunsu-ţi stă pe limba ceasului ce s-a blocat în dreptul orei târzii din această noapte neagră ca şi pupilele tale dilatate în care cavitatea mea toracică s-a deschis ca o floare de mai şi ţi-am făcut semn să intrii. Uşa e deschisă . Şi va rămâne aşa şi după ofilire dacă nu te grăbeşti să o închizi în urma ta...