Aş da cinci ani din viaţă să pot simţi acum amorţeala aia dulce din dimineţile de vară, când soarele n-a răsărit încă iar atmosfera e apăsătoare ca aerul înăbuşit din spatele uşii unui lagăr, strivindu-ţi inima de coaste pe ritm de marş - o vibraţie profundă, dar fără a disturba liniştea ca de cavou ce te-nconjoară.
E ca şi calmul dinaintea furtunii, doar că o dimineaţă ca asta n-are cum să aducă furtună. Doar o stare intensă de relaxare forţată, ca atunci când căile respiratorii îţi sunt acoperite cu batiste îmbibate în cloroform. Corpul îţi cedează , dar mintea începe a goni prin colţuri nebănuite şi nepătrunse încă ale universului. 5 minute de meditaţie într-o dimineaţă plasată în atemporalitate. Cinci minute echivalente a cinci ani lumină, ce se încheie printr-o revenire în dimensiunea ta natală.
Majoritatea informaţiilor se scurg prin pori ca broboane sărate de sudoare, câteva sunt pompate direct prin venă în inimă şi câteva sunt închise în camere întunecate şi ferecate cu lanţuri grele. Cele ce-ţi ajung la inimă însă se deschid ca florile de nufăr şi-şi răsfiră petalele ca nişte ramuri printre atrii şi ventricule, scuipându-şi seminţele peste tot în jur. Ce sădesc ele rămân acolo pentru totdeauna, dar tu nu-ţi mai poţi aminti nimic, decât cele 5 minute de amorţeală dulce ale unei dimineţi de vară. Şi între timp seminţele se sparg în baloane de pucioasă..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu