Nictalopie

Azi m-am năruit în mine, ca o stâncă prăvălită la picioarele unui munte. Mă biruise, încet, de parcă timpul ar fi stat în loc. Lăsase ploaia să-mi lovească fereastra și să-mi înece corăbiile pierdute în larg, în locul cărora rămâneau mici crăpături asemeni unor riduri pe un chip îmbătrânit. Așa chip, așa suflet, chiar dacă numai în mintea mea pierdută-ntr-o ceață dulce ce-mi proteja retina și întreaga mare ce-și agita valurile în interiorul meu. Căci doar în mine mă simțeam în siguranță. Dar soarele își făcuse loc printre nori și sorbise lent întreaga viață ce-și urma cursul prin vene, până la ultima picătură de ploaie. Totul se mișca lent, parcă de teamă de a nu trezi ceva în mine - ceva ce s-ar fi putut împotrivi morilor de vânt care continuau să se apropie. Întreaga existență se târa, odată cu mine și încercarea mea de a mă ascunde de lumina crudă a dimineții. La fel de încet m-am desprins câte puțin de temeiul universului meu, prăbușindu-mă fără zgomot într-un hău asemeni unei coli de hârtie golită de cerneală, de cuvinte, de sine. Muntele rămase însă neclintit, înfruntând morile de vânt ce ne ajunseră din urmă. Eu mă ascundeam în întunericul propriei minți, la mii de kilometrii distanță de realitate. Însă realitatea biruise, iar lumea ce prindea contur în jurul meu se năruise odată cu mine. Mi-am sincronizat tremuratul mâinilor speriate de atât de multă goliciune cu bătăile inimii care se împotrivea tot mai mult absenței unei alte bătăi, al cărei vibrații calde se pierdeau în ceruri ca un ecou într-o peșteră, învăluind-o în singurătate. Cerul ne urla durerea, eliberând-o într-o ploaie de stele. Și nimic nu reușea să parcurgă distanța până la mine, și nimic nu spărgea coconul de tăcere în care mă învăluisem. Și nu-mi mai rămânea nimic, decât să las un bilet și să trag încă un val peste mine, asemeni unei mirese. Mireasa ce nu reușisem să devin niciodată. Și dint-rodată m-am simțit pe veci legată de întunericul ce s-a multat în jurul meu ca o verighetă.