Am știut mereu, încă dinainte de a mă naște pe acest pământ, că-n diversitatea întinderii sale monumentale îmi va lua o viața de om să găsesc un mic loc pe care să îl pot numi al meu. Sau poate chiar mai mult. 20 de ani mai târziu, sunt încă într-o continuă căutare care îmi golește plămânii de aer și inima de căldură. Curând se va preface în piatră și se va contopi cu poteca rece de la care pașii mei nu cutează a se îndepărta prea mult. Din când în când, poposesc ca o reptilă în câte un luminiș pentru a-mi stimula sângele să-și continue curgerea. Alteori mai dau peste ceea ce pare a aduce cu acasă și mă arunc cu toată ființa în brațele sale. Mereu mi-am imaginat că acasă e în brațele altei persoane. Niciodată însă nu m-am regăsit acolo, oricât de mult timp aș fi investit. Poate acasă nu e o persoană, ci doar un loc ? Atunci de ce patru pereți nu reușesc să îmi aline frigurile singurătății?
De fapt, fiecare dintre noi duce această luptă de-a lungul unei vieți lumești. Unii biruiesc încă din primii ani de viață, alții mor rătăciți, fără a-și fi găsit vreodată liniștea. Alții trăiesc îmbătați de mirajul unui acasă care nu le-a aparținut însă niciodată. Eu încă mai caut...
Sunt un suflet bătrân. Am mai trăit multe vieți și nu toate au fost împlinite. Greșelile au fost nenumărate. Tot ce mi-a mai rămas sunt un puternic sentiment de nostalgie față de ceva ce nu am trăit în această viață, ci într-o alta, mai îndepărtată, și o forță nepământească de a sta dreaptă în fața valurilor ce îmi încetinesc călătoria și încearcă să mă abată de la drum.
Cine știe, poate dacă m-aș lăsa purtată de curenți aș ajunge într-un final la destinație. Poate chiar mai repede decât luptând contra destinului. Dar atunci aș pierde tot ce am învățat de-a lungul acestor vieți și aș fi doar un suflet gol ca o cochilie părăsită. Și cum m-aș mai putea regăsi în mulțimea de fețe ce se perindă în jurul meu?
Poate că am căutat fericirea în toate locurile inoportune. Poate ar fi trebuit să las cărarea în urmă și să îmi croiesc una nouă, fără a înceta să lupt cu forțele ce mă împing înspre nesimțire. Poate că acasă se află, așa cum spun înțelepții, în mine, iar eu nu am căutat suficient.
Poate dacă aș privi mai adânc, m-aș regăsi. Dar cu toții suntem speriați de ce se ascunde în întuneric. Copilul din mine nu are curajul să aprindă lumina. Are un drum prea lung și întunecat de străbătut. Copilul din mine se ascunde sub așternuturi și încă așteaptă să vină cineva și să-i alunge spaima. Dar nu vine nimeni.
Într-o zi, copilul din mine se va ridica, va păși șovăitor spre dulapul din piept și îl va deschide, cu sau fără lumină. Într-o zi, mă voi regăsi.
Într-o bună zi voi ajunge acasă.
îmi aduce aminte de o legătură sufletească mai bătrană decat anticii lumi civilizate, unde lumea era condusă de femei sălbatice și prin uimirea bărbatului civilizat lumea era intr-o armonie superioară civilizației lui.
RăspundețiȘtergereBărbatul strict, rău si legat de legile scrise a văzut viitorul in ochii unei fetițe de gheață care poseda focul si pămantul, descrisă după cuvintele lui
''O adunătură de miez, frământate de duhul sfânt și coapte de focul ceresc in cuptorul pământesc, a întemeiat o făptură intre cer și pământ, unde eu sunt cerul și dumneata pământul.''
Unde ea a răspuns cu un zămbet..
''A fost mai degrabă un proces de fuziune dintre două reacți chimice de proporții moleculare, una organică si una cu calitați electrizante, toate încadrate in codul de aur declanșat de către moțiunea supremă, deci ai dreptate, dar nu în totalitate pentru că eu nu sunt pământul și nici tu cerul ci suntem blestemul ce se află între cele două compuneri, nu suntem doar o suprafață pe care bate lumina, suntem lumina nemuritoare pe veci neputincioasă să se atingă cu adevărat pentru ca nu exista in lumea lor.''
După ce bărbatul a auzit aceste sunete barbare și păgâne le-a ignorat și a înaintat către ea cu... .. .