Refren singurătate

Friguri cumplite mă încercau și niciun foc nu ar fi reușit să-mi reaprindă torța din piept. Se stinsese pe vecie. Ploi reci dădură năvală și-mi inundaseră ființa până în măduva oaselor. Pereții camerei scufundată în întuneric erau calzi, dar nu și cei ai inimii mele. Noaptea m-a învăluit în privirea ei de gheață și mi-a adormit simțurile, făcându-și culcuș în mintea-mi insomniacă. Nu mai simt nicio durere, doar prezența iminentă a golului ce mă înconjoară și mă pătrunde, scurgându-se prin întuneric și încolăcindu-se în jurul torței pe care nu o mai pot aprinde. Nu-mi pot izgoni noaptea din suflet.
În liniște și întuneric, lacrimile nu mai curg de teama de a da viață oricărui sentiment, asistând în același timp la moartea sa, căci ce poate supraviețui în bezna singurătății? Nici măcar umbra a ceea ce simțeam odată. Nici măcar umbra a ceea ce eram odată - un suflet flămând de viață și dornic de iubire. Acum sunt doar un suflet rătăcit, fără casă, fără doruri, fără speranță.
Tot ce mi-a mai rămas sunt visele. Visez și azi ca-n prima zi. E singurul lucru care-mi mai face inima să bată și mintea să hoinărească.
Dar nu mai visez iubire. Nici nu mă mai hrănesc cu ea. Sunt nedemnă. Tot ce mai vreau e un suflet care să mă privească în ochi și să-mi citească sufletul. Un suflet care să-mi înțeleagă întunericul și să-l râvnească, care să mă țină de mână în timp ce străbatem noaptea, fiecare înfruntându-și singur calea. Un suflet rece ca mine, și nu unul cald ca mine cel demult apus. Nu vreau să mai fac îngeri să decadă. Nu vreau să le sting torțele din teama că lumina lor ar scoate la iveală umbrele din sufletul meu. Lumina lor pură m-ar împiedica să mai văd stelele, iar fără ele, nu aș mai putea visa.
Prefer să mă adâncesc în neant cu un demon care nu mai are nimic de pierdut. Unul care să-mi caute goliciunea trupului și a sufletului și să danseze pe aceeași melodie a tăcerii pe care mi-o fredonează noaptea. Un demon care doar în întuneric poate fi el. Un demon ca mine.